Domnitorii romani obisnuiau sa-si trimita reprezentanti la Poarta Otomana. Reprezentantul trimis acolo purta numele de “capuchehaie”. Si Traian Basescu si-a trimis reprezentanti, evident nu la Poarta otomana, ci la Bruxelles. A trimis o capuchehaie – Monica Macovei si un capuchehai – Cristian Preda, care au venituri acolo de peste 20000 de Euro. Sigur ca trebuie “sa produca” pentru sinecura asta. Monica Macovei se ocupa de MCV astfel incat el sa poata fi utilizat impotriva adversarilor politici iar Cristian Preda a luat locul postului de radio “Europa libera”, stabilind cine sunt dusmanii Europei si ai Reformei lui Basescu. Se pare ca eu as fi unul dintre ei. Pentru ca am cerut ca si interesele romanesti sa fie avute in vedere in negocierea si, mai aples, aplicarea Tratatului fiscal. Probabil ca vorbind, la Bruxelles, numai in limbi straine, Preda nu mai intelege ce se scrie in limba romana. Ideea ca as fi devenit ” ideologul anti-european” al USL, dovedeste ca nu-si mai pierde mult timp cu cititul, ci foloseste doar message-box-ul primit de la Ada Mesesan, din Modrogan.
Dezbaterea pe care două dintre Departamentele noastre au organizat-o, miercuri, pe tema “Pactului fiscal” a demonstrat cat de util este dialogul public, mai ales asupra unor teme sensibile, mai puţin accesibile, dar cu efecte importante asupra economiei si vietii sociale romanesti.
”Tratatul de stabilitate, coordonare si guvernanta fiscala din Uniunea Monetara Europeana” – cum sună denumirea sa exactă – este un asemenea document, a cărui aplicare va avea consecinte nu tocmai previzibile. Se vorbeşte despre întărirea disciplinei fiscale, dar se tace despre creşterea economică.
Am spus în acea dezbatere că, în opinia mea, acest acord european, destinat cu precadere statelor membre ale zonei euro, ridică trei categorii de probleme: economice, juridice şi politice.
Despre aspectele economice, au vorbit specialisti cu multa competenta in domeniu. Profesorii Daniel Daianu, Liviu Voinea, Daniel Barbu, Gheorghe Zaman, Dan Armeanu, presedintele Consiliului fiscal, Ionut Dumitru, economistul sef al BNR, Valentin Lazea, analistul Ilie Şerbanescu au prezentat o multitudine de fatete ale aceleiaşi problematici. Opiniile economiştilor nu sunt unanime. Unii susţin fără ezitare „pactul fiscal”, alţii îndeamnă la prudenţă în preluarea lui fără nicio negociere, alţii îi devoaleză efectele perverse asupra economiei, iar alţii, în sfârşit, lasă complet decizia pe seama politicii. Discuţia chiar a alunecat spre raportul dintre economişti (aşa-zişii „tehnocraţi”, de fapt) şi factorii politici în luarea deciziilor majore. De la aprecierea că „deficitul structural este o noţiune nedemocratică” s-a ajuns la caracteristicile lumii actuale, post-democratice sau trans-democratice, în care se resimte nevoia „restaurării demnităţii politicienilor”.
În ceea ce mă priveşte, m-am referit strict la aspectele juridice ale traseului unui asemenea act, de la convenirea sa pe plan comunitar la includerea în legislaţia internă. Pentru acest traseu, legislaţia română are prevederi detaliate, dar niciuna n-a fost respectată. Respectivul document reprezintă un acord interguvernamental, de rang inferior tratatelor care se semnează la nivel de state. Pentru acest tip de înţelegere internaţională, fără să intru în detalii, guvernul era obligat să numească nişte negociatori pe baza unui mandat aprobat prin HG. Rezultatul negocierilor urma să fie prezentat în guvern, unde se şi aproba procedura semnarii documentului convenit. Documentul urmeaza să fie trimis în Parlament, pentru a fi ratificat printr-o lege ordinara.
Nicăieri, în Legea tratatelor, nu se vorbeşte despre vreun „protocol politic”, cum e cel semnat de Coaliţie sau altceva asemănător. Guvernul este expresia executivă a coaliţiei majoritare din Parlament. Prin urmare, este un nonsens ca această coaliţie să mai aprobe o dată ceea ce, de fapt, aproba prin decizia luată în guvern!
Pactul fiscal este jucat, însă, exclusiv politic de către Băsescu şi guvernul său. Iniţial, Băsescu a folosit acest document ca un factor de presiune pentru a ajunge la “castravetele” său drag, modificarea Constituţiei. Acum, Băsescu şi coaliţia de la putere recunosc că respectivul document se poate adopta şi fără a se modifica legea fundamentală, cum, de altfel, susţineam şi noi la vremea respectivă.
Urgenţa semnării acordului este o altă minciună. Acordul se adresează, in principal, statelor din zona euro. Iar cine nu semnează la 1 martie, va putea s-o facă oricând după aceea, tratatul rămânând deschis. Procedura aderarii, pentru toate statele membre ale UE, este prevazuta in dispozitiile finale ale Tratatului. Dar nu vreau sa ma pronunt pe chestiunea oportunitatii semnarii Tratatului, acum sau mai tarziu, pentru ca eu cred ca economistii trebuie sa clarifice castigurile si pierderile eventuale, decurgand din “regula de aur”.
Marea „mişculaţie” a lui Băsescu se referă, însă, la aşa-zisul „mandat” de care ar avea nevoie pentru a semna documentul.(De ce oare preşedintele trebuie să semneze un act interguvernamental este o întrebare care nu mai trebuie pusă…). La sfârşitul lui ianuarie, Traian Băsescu ne anunţa, mai întâi printr-o declaraţie televizată, apoi chiar de la Bruxelles, că decizia „a fost luată” şi România va semna Tratatul la următorul summit din 1-2 martie a.c. După o vreme, Băsescu s-a răsucit şi a pretins, pentru prima dată în 7 ani, că are nevoie de mandat ca să semneze un acord internaţional! Un mandat care să vină – de la cine? Chiar de la partidele şi politicenii pe care-i huleşte tot timpul.
Aşa se explică apariţia „protocolului” semnat de coaliţia de la putere şi ofertat spre semnare, cu atâta generozitate, nu USL ca entitate juridică, ci fiecărui partid al opoziţiei, în parte – desi Basescu stie ca USL este o entitate juridica si nu doar o alianta electorala!
E greu de crezut că Băsescu s-a convertit peste noapte la democraţie şi ca l-a apucat dorul de „mandat”. Cred că avem de-a face cu o capcană politică. Pare ca Băsescu doreste să facă opoziţia părtaşă la o decizie ce poate avea, pe termen mediu, consecinţe complexe asupra economiei româneşti. Anterior, el şi-a asumat de unul singur, fără vreo consultare cu opoziţia, clauzele înţelegerilor cu FMI, cele din MCV ori din aşa-zisele „legi prezidenţiale”, pregatite la Cotroceni şi adoptate prin angajare de răspundere. Paternitatea acestor decizii, cu efecte grave asupra vieţii oamenilor, îi aparţine în exclusivitate, face parte din pasivul său voluminos. Acum, însă, vrea să distribuie şi asupra opoziţiei răspunderea pentru semnarea „pactului fiscal”?
Pe de altă parte, dacă îi va reuşi atragerea opoziţiei în acest joc, Băsescu va avea ocazia să afirme la Bruxelles că are acordul tuturor partidelor politice, inclusiv al celor din opoziţie, într-un context în care, la Parlamentul European, este notorie ruptura dintre putere şi opoziţie în România.
În sfârşit, cerând semnarea „protocolului” şi primirea „mandatului” şi din partea opoziţiei, Băsescu pare că face un pas înapoi, dar, de fapt, este un elan necesar săriturii. Orice propunere a opoziţiei în campania electorală va fi taxată de Băsescu drept o încălcare a „pactului fiscal”, o „demagogie”, o dezicere de semnătura pe „protocol” etc. Prin captarea opoziţiei la acest proiect, Băsescu ar căpăta o nesperată muniţie pentru campania electorală. Ne-ar putea “toca” cu pactul fiscal aşa cum ne “toacă” ba cu acordul cu FMI, ba cu MCV, ba cu „voinţa poporului”…
Or, lucrurile sunt foarte simple. Putem fi de acord cu „pactul fiscal” fără să fim de acord cu protocolul “generos” întins de cei de la putere. Marfa nu se poate confunda cu ambalajul, aşa cum doreşte Traian Băsescu.
Sa fie clar pentru orice capuchehaie: suntem favorabili obiectivelor tintite prin Tratatul fiscal, si ne vom pronunta, in principiu, favorabil, in cadrul Parlamentului, atunci cand se vor respecta prerogativele acestuia de a fi informat in procedura de ratificare a documentului respectiv.
[Read More...]